Mărirea salariilor pentru demnitarii înalţi i-a adus preşedintelui înjurături

iulie 13, 2015

Mărirea salariilor pentru demnitarii înalţi i-a adus preşedintelui înjurături, fluierături şi tot felul de epitete egale cu ouăle aruncate din mulţime. O parte din presă s-a urcat şi ea cu bocancii pe numele lui Iohannis iar Traian Băsescu şi-a etalat resursele sale încă bogate de mârlănie şi grobianism. A greşit şi preşedintele României (din cel puţin câteva puncte de vedere), au insistat şi adversarii! Plus o plăcere sadică a electoratului de a terfeli azi ce a adorat alaltăieri. Dincolo de aceste răbufniri, care mai de care, trebuie să observăm un lucru. Imaginea preşedintelui României, capitalul său de încredere şi simpatie se erodează cu o viteză exagerat de mare. Au trecut şase luni şi mulţi dintre cei care l-au votat se căinează pentru ghinion şi se declară nemulţumiţi. Ba unii zic pe şleau:

– Ce prost am fost că m-am amăgit!

Situaţia nu este câtuşi de puţin roz. Ar trebui să ne alarmeze şi să îl neliniştească şi pe preşedintele României. Voluptatea cu care mass-media, opoziţia şi o parte dintre alegători îl toacă mereu şi îl scurtează la anvergură este dublată de o anume dificultate de adaptare a sibianului. Bucureştiul nu seamănă cu Sibiu şi nici cu Cluj-Napoca. Este o metropolă de-a dreptul nemiloasă, fără un spirit comunitar, cu puţine repere şi norme, un fel de bâlci cu pretenţii în hărmălaia căruia fiecare îşi urmăreşte doar propriul interes. Am mai spus că preşedintele nu are oameni pentru a face faţă obligaţiilor sale.

A adus de la Sibiu un consilier şi s-a mulţumit cu un co-etnic la SRI (căciulă mult prea mare pentru acesta). A strâns în preajma sa oameni implicaţi în campania electorală şi a crezut că sunt suficienţi pentru o echipă de anvergură. Nici vorbă! Aceste 6 luni de zile ne arată că preşedintele României se bazează mai mult pe sine însuşi şi se debarasează rapid de cei care nu fac faţă ritmului şi regulilor impuse. Principiul poate fi folosit pentru o anume supravieţuire politică, dar nu poate fi în nici un caz baza unui succes în mandatul prezidenţial. De ce n-a ales Klaus Iohannis o altă echipă? Din teamă de necunoscut, din lipsă cronică de consilieri performanţi, din dispreţ faţă de lumea pestriţă a Bucureştilor sau pur şi simplu pentru că s-a supraestimat? Nu ştiu ce l-a împiedicat să-şi facă o echipă mai bună şi să evite atâtea bâlbe şi stângăcii.

Toate aceste ipoteze pot fi adevărate. Dar una singură mă îngrijorează. Că preşedintele României îşi imaginează că el ca fost primar are destulă experienţă şi suficiente forţe să ducă lucrurile pe cont propriu. Or, o asemenea ipoteză ne duce spre un om politic aflat pe un drum periculos. Klaus Iohannis, copleşit probabil de entuziasmul îmbătător al alegerii sale, a crezut că are lumea românească şi europeană la picioare şi nu mai are nevoie de sfătuitori şi de precauţie. S-a dus într-o vacanţă mai cu cântec decât cred unii în America, a tras încă o vacanţa la Madeira, a scos-o la rampă şi pe Doamna, crezând probabil că sentimentele populaţiei se vor suprapune peste ale sale, a chemat partidele la o consultare de paradă pentru un 2% din PIB pentru armată şi a trecut-o prin parlament. Apoi a mai tras o consultare cu partidele politice pe seama legilor „Big Brother” fără să ne spună nimic. Aşa am ajuns în situaţia de a afla pe surse şi de a bănui că preşedintele României le-a cerut partidelor să nu facă scandal şi să fie de acord cu trecerea prevederilor privitoare la legile „Big Brother” printr-o ordonanţă de urgenţă. De unde rezultă că o asemenea reglementare este o promisiune pe care preşedintele a făcut-o cu cine ştie ce prilej şi la solicitarea cine ştie cărei forţe străine. Un lucru se arată mai clar. Că preocupările sale s-au despărţit violent de cele ale populaţiei din România. Iohannis este de acord să fim ascultaţi şi interceptaţi, să fim reţinuţi fără dovezi incontestabile, să fim judecaţi şi pe baza unor probe invizibile, livrate de SRI fără ca avocaţii şi condamnaţii să le poată vedea. Mă tem că, pentru actualul preşedinte al României, preocupările şi nevoile populaţiei care l-a votat sau care nu l-a votat, dar al cărei preşedinte este în egală măsură, sunt pe planul doi-trei-patru sau cinci. Şi cele sociale, şi cele legate de drepturi şi libertăţi, chiar şi cele morale. Felul în care tace şi se foloseşte de oamenii din PDL şi de vedetele regimului Boc-Băsescu sau intervenţia grosolană de la alegerea preşedintelui PNL ne arată un om care îşi imaginează că postul de preşedinte al României îi permite orice. Preşedintele arată ca un politician prea sigur de sine într-o lume politică mizeră în care se pierde ca un maramureşean nedormit coborât din tren în Gara de Nord.

Scriu toate acestea nu pentru că aş avea ceva cu omul Klaus Iohannis. Dimpotrivă, mi se pare că el se află în dificultate şi că riscă enorm dacă mai continuă în acelaşi fel. Pe scurt, într-o lume politică în continuă fierbere, el s-a adaptat greu şi de multe ori şi-a făcut-o singur.

Viteza cu care evoluează erodarea lui Klaus Iohannis precum şi inconştienţa cu care este atacat din toate părţile ne obligă la o întrebare. Ne foloseşte la ceva această demolare a preşedintelui pe care mai ieri îl adulau mulţimile şi îşi legau de el speranţe năvalnice? Am curajul să spun că este o veritabilă inconştienţă. Distrugerea credibilităţii lui Klaus Iohannis este egală cu o criză de proporţii a ţării noastre, cu o sufocare într-o mare de pesimism. O preşedinţie ridiculizată este egală cu un guvern umplut de sânge. Poate chiar mai rău. În acelaşi timp, trebuie spus (şi iarăşi trebuie să-mi asum o afirmaţie mai puţin digerabilă) că Preşedinţia şi PNL-ul au lucrat intens la demolarea guvernului Ponta, fără să-şi dea seama că operaţiunea i se poate întoarce cu vârf şi îndesat. Iar căderea guvernului Ponta în faţa unei Opoziţii neputincioase şi fără personalităţi ne duce într-o situaţie la fel de penibilă cu cea în care Valeriu Zgonea ar ţine locul preşedintelui României. Or, demolarea lui Iohannis nu poate fi privită decât în comparaţie cu operaţiunea similară declanşată la adresa guvernului şi în care preşedintele Iohannis s-a purtat ca un Traian Băsescu mai mălăieţ.

Suntem obligaţi să-l ajutăm pe Klaus Iohannis să-şi păstreze credibilitatea şi implicit poziţia? Nu ne-o cere nimeni. Dar o judecată simplă ne obligă la asta. După cum debarcarea guvernului Ponta cu un an şi ceva înainte de alegerile parlamentare ar arunca România pe tuşa cooperărilor internaţionale şi mai ales europene pentru o perioadă de cel puţin un an şi jumătate, dacă nu doi. Adică să ajutăm (tolerăm) comportamenul unui premier care ne enervează la culme.

Mai rămâne o singură întrebare de pus. Vrea Klaus Iohannis sprijinul societăţii româneşti? Sau îi ajung DNA, SRI, ÎCCJ, ANI, SIE şi CCR pentru a o înfrunta sau pentru a o lăsa în ghearele acestora?

Aprecieaza & recomanda:

Articole Similare...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *